Plictisim. Prostim. What?

Iar e noapte, iar sunt in pat si iar n-am somn.

S-a intrerupt curentul mai devreme si mi-am zis ca asta e un semn de la Dumnezeu ca trebuie sa ma duc la culcare. Numai ce m-am bagat in pat si nenorocitul de curent a revenit in circuite si m-a facut sa ma intind dupa notebook. Printr-un gest romantic l-am bagat in pat langa mine, sa-mi tina de urat. Cum nu mai este nimeni pe messenger la ora asta si altceva mai bun nu e de facut, m-am apucat sa scriu pe blog. Aaa… era sa uit, ma uit si pe Cartoon Network, e Johnny Bravo.

A venit toamna (iarna in unele zone). O toamna de aia naspa rau, cu ploaie, frig si frunze care se lipesc de talpa Nike-urilor mele.

Tocmai azi cand ploua de rupea si erau 0 gr. C, a trebuit sa ma deplasez, sa plec de la caldura ca sa ce? ca sa lucrez. Nu, nu m-am angajat si nici nu cred ca o sa fac asta in urmatorii 2-3 ani cel putin. Am avut team-project. Oh! how i hate team-projects. Niciodata toata echipa nu se poate intalni la aceeasi ora si in acelasi loc. Dupa ce ne-am certat doua  zile pentru ca unul dintre noi nu avea timp sa lucram in weekend, azi ne-am certat cu inca un membru al echipei pentru ca nu vroia sa plece din casa. De parca noi ceilalti vroiam. Ajunsi la fata locului constatam lipsa chefului. Intr-un sfarsit ne apare un soi de chef de munca… sau resemnare mai de graba, trebuia sa terminam TODAY.  Nici nu stiu daca am terminat, am facut noi ceva pe-acolo “ca sa fie facut”.

Ajunge.

Ok. Post nou.

Iar incep sa scriu fara sa plec de la o idee, scriu pentru ca ma bazaie todi ca n-are ce citi, se pare ca Eminescu, Bacovia si altii nu mai sunt asa de cautati la ora asta.

“Generatia messenger” cum a numit proful meu de mate generatia mea isi pierde la fel de mult timp pe bloguri cum isi pierdeau parintii nostrii prin biblioteci si carti. Oricum nu conteaza asta. O sa ajungem “oameni mari” chiar daca nu am citit toate romanele lui Victor Hugo (sau macar unul) sau pentru ca discutiile de pe messenger sunt mult, mult mai interesante decat orice ar putea Marin Preda sa scrie.

Vorbeam cu un coleg ca as putea sa postez discutiile pe care le am pe messenger cu o persoana anume (nu e interesant numele) pe blog si ar fi un real succes. Nu mai salivati, n-o sa fac asta. Calmati-va, disperatilor.

In caz ca va intereseaza ce mai fac eu in ultima vreme… pai sa stiti ca (inca) merg la scoala, tot cu tramvaiul plin de aceeasi oameni nespalati si nepoliticosi, tot cu muzica in urechi si tot cu ochii pe geam. In rest nu fac nimic. Ce-as putea sa mai fac? doar sunt in clasa a XII-a. Acum ma uit la Luxemburg – Romania 0-1, min 55, un meci slab, vorbesc pe mess, scriu pe blog. Interesant tare nu? de iti vine sa dai alt+f4.

Todi, daca-mi dai voie o sa inchei aici ca n-are nici o noima ce scriu. Dar intai o sa pun o poza.

Eu sunt ala in verde, Todi e ala in… dungi.

Article by Doggy.

Nu mai rezist.

E trecut de miezul noptii si eu (iar) n-am somn. Maine trebuie sa ajung la scoala si credeti-ma ca e foarte greu, odata ajuns acolo lucrurile se simplifica mult. Dar sa nu deviez de la subiect. Mi-am propus sa scriu despre nevoia mea de exprimare care se manifesta de obicei la ore tarzii din noapte (oare de ce? nu sunt somnabul, drogat sau alcoolic).

Inca nu m-am hotarat cand voi publica ce scriu acum, probabil nu imediat dupa ce termin de scris pentru ca nu am incredere in calitatile mele de writer la ora asta si trebuie sa mai citesc odata la rece tot ce-am scris pe-aici, nu de alta dar lumea chiar citeste blogul asta (ma laud si eu, m-am uitat la blog stats) si nu vreau sa dezamagesc (mai mult decat am facut-o pana acum). Dupa cum vedeti scriu cu multe explicatii intre paranteze, se intampla asta probabil din cauza ca in capul meu e haos si simt nevoia sa fac comentarii suplimentare pentru o mai buna intelegere a… aberatiei.

Ma plangeam in postul anteriror de faptul ca termin liceul, plec la facultate and so on, de fapt ma minteam constient in incercarea de a ascunde ce cred (sau simt) cu adevarat. Ma bat cu pumnii in piept de fiecare data cand am ocazia ca nu-mi place minciuna si prefer adevarul oricat de dur ar fi acela, dar nu e deloc asa, cel putin nu in situatiile in care vine vorba sa-mi recunosc mie anumite lucruri. E mult mai usor sa accepti o minciuna care te linisteste pe moment. Asta e singura problema, daca nu esti indeajuns de prost, gandul iti zboara dintr-o parte in alta si mai devreme sau mai tarziu ajungi sa te gandesti la tot ce te nelinistea in trecut si iti dai seama ca de fapt acele lucruri inca te nelinistesc. E ca si cum ai trai pentru o perioada intr-un univers paralel, un univers in care totul e roz si parfumat si apoi, brusc, ai reveni in universul nostru (universul ne apartine, nu noi apartinem universului), inapoi la problemele si frustrarile zilnice. La fel se intampla cand te minti si te trezesti brusc la realitate, realitate mult mai trista.

Intrebare: de ce nu ne mintim niciodata ca lucrurile stau mai prost decat credem? de ex: esti angajat la o firma oarecare, cu un salariu oarecare si niste colegi oarecare si in loc sa te minti ca tu esti cel mai bun angajat al firmei si fara tine s-ar destrama toata afacerea, ai incerca sa te convingi ca esti primul pe lista celor care vor fi concediati?

Raspuns: pentru ca am deveni o lume de paranoici si nu ar mai exista incredere in sine.

Nu stiu de ce vine intrebarea asta tocmai de la mine, cel care se considera superior tuturor. Veti spune ca ma mint iar si nu ati gresi cu nimic, dar daca asta ma ajuta sa dorm 4-5 ore pe noapte sunt multumit.

Recitind mi-am dat seama ca am deviat de la subiect sau poate in subconstient stiam de la inceput ca n-o sa vorbesc despre nevoia de exprimare ci despre nevoia de a crea universuri paralele. Cine stie?

Ma opresc aici ca iar aud comentarii de genul “mancate-ar tata de filozof” de la “criticul” meu cel mai exigent.

Dragos

Articol de snoopy.

Vreau.. să scriu ceva. Şi e datorită zilei anoste de azi. Mă plictisesc urât, da’ urât tare. O data cu plictiseala, natural, vine si o stare. Ştiţi voi care e. Se manifestă atunci cand te afli in şezut şi te apasă in jos prin colon dar strângi din dinţi şi te ţii de nădragi ! că ţi-e lene să te deplasezi spre vasul toaletei. Lenea, specifică animalului român, mi-o dezvolt de când mi-am dat pima oara seama ca exist, iar eu, bătrân fiind, exist de ceva vreme. Dar numai zilele anterioare ce mi-am dat seama că atinsesem apogeul carierei mele. Să va zic: Eram eu, balacindu-mă in comoditate in faţa ecranului şi era ea, găleata cu apă din bucătarie. Eu uscat, ea udă. Eu însetat, ea.. apă. Trece o oră. Filmul de pe tv se mişca tot mai greu. Trec două. Nu mai puteam vorbi. Ajung si binefăcătorii mei acasă, mă văd uscat şi mă adapă. Cu această ocazie ţin să anunţ că primesc 2 fete de liceu in gazdă, moca, cum se spune, să ma ajute să.. trăiesc. Da, sunt incapacitat, dar nu pot sa mă abţin, e o boala. Ar trebuie sa fie atestată, aceasta condiţiune a mea, să primesc o pensie de handicapat şi tot tacâmul, chiar şi un loc de parcare lângă şcoală, vă rog.

În schimb, ce-am observat eu de-a lungul timpului e că această condiţie nu se exercită când gândesc. Adică mă pot gândi până în bucătarie, când fizic, de cele mai multe ori mi-ar fi imposibil sa ajung acolo. Vă imaginaţi unde se poate ajunge cu ganditu’ ăsta, ergo, porcăriile ce le scriu. După mine, gandirea e mai practica decât acţiunea fizică. Destrăbălându-mă în propria-mi comoditate pot ajunge cu gândul mai departe decât poţi tu cu bicicleta sau caruţa. Pe lună, pe marte, în spaţiu, in visele mamei tale, oriunde in limita cunoştiinţelor mele.

În altă ordine de idei, după cum spune colegul meu editorialistic mai jos, acuş se termină fericirea sau liceul, cum ii zice el. Eu, îs de altă parere. Şi pe bună dreptate. Spun: Ducă-se pe pustii. Şi ştiţi de ce? Că stau la ţară frate. Oamenii e proşti. Manelele e faine. Banii îs.. nu-s. Şi eu nu mă integrez (de ce? citeşte mai sus). Cu toate că acest mediu îmi favorizează superficialitatea şi condiţiunea mea prezentată mai sus, vreau să plec. Fizic de data asta. Adică pe picioarele mele, sau cu maşina. Noul mă excită. Vreau să-mi curgă balele dupa maşini/femei străine. Vreau să ies la plimbare şi sa nu se termine oraşul dupa 5 minute de mers pe jos. Vreau să cunosc indivizi care nu îl au pe Guţă sau Vijelie model in viaţă. Mă fac eu de căcat acum, dar ăsta-i adevărul.

Astea fiind spuse. Eu, sătean ocupat fiind, am treburi. Pupici şi mai poftim